PROZĂ. Mere Putrede

Limbile ceasului de perete arătau ora 18.30. M-am uitat de două ori, cu neîncredere. Părea că nu s-au mai mişcat de aproape un an, de când ne-am căsătorit. După nuntă, ne-am mutat la mine, şi regulile casei s-au schimbat. De pildă, a apărut una nouă: la 18.30 luam cina. Era singura masă la care puteam fi împreună peste zi. Îmi plăcea, dădea serilor noastre un aer burghez, stabil, rostuit. De la o vreme însă, mă aşezam la masă şi ochii mi se ridicau spre ceas fără să vreau.

18.30. Mâncam liniştiţi, în tăcere. Clara tăcea ca de obicei, iar eu nu voiam să o tulbur cu gândurile şi problemele mele. Clara tăcea destul de mult şi în res­tul timpului. În casă, tăcerea ei părea un act sacra­mental. Completa un soi de ritual, în care gesturile îi erau calme, precise, puţinele cuvinte rostite, moi, ca­tifelate, chipul - pe care emoţiile se arătau fulgurant -, serios, preocupat, statura - dreaptă, aproape încor­dată. Şi-apoi, tăcerea ei era un fel de a mă proteja de zbuciumul din afară şi din ea însăşi. Tăcerea ei era o placentă în care mă odihnea, după ce mă întorceam de la lucru, îmi dădea intimitate şi un uşor sentiment de însin­gu­rare, atât de plăcut uneori. Tăcerea ei nu era un loc în care să se ascundă, ci un vârf de pe care pri­vea lumea cu o blândeţe care îi lumina chipul într-un fel tainic, dezvăluind şi ascunzând totodată. Clara era ca un lac de munte, profund şi revigorant. Mă învăluia tandru, cu tăcerea ei, şi mă susţinea. Iar eu puteam astfel să mă revărs în torente de cuvinte, să scot neo­bişnuitul din întâmplările zilei, cum scoate căutătorul de perle pietrele preţioase din adâncuri, să-i ofer o cas­cadă de ima­gini şi metafore, de care părea fas­cinată. Descătu­şarea mea verbală nu era însă semnul unei limbuţii cronice, nici vreo tentativă de a umple un ipotetic gol dintre noi, ci o bucurie trăită împreună. Îmi plăcea să-i povestesc tot ce trăiam şi gândeam, iar ei îi plăcea să mă asculte. Dar cu adevărat eram răpiţi de fericire când tăceam şi eu, căci atunci ne au­zeam limpede unul altuia finele mişcări de decoruri in­­terioare şi pulsul unor afecte care îşi pierd stră­lucirea când sunt puse în cuvinte. Iubirea, atunci când există, nu are nevoie de declamaţii, se simte. Şi o simţeam. În lume, tăcerea Clarei trecea drept expresia maturităţii şi a stăpânirii de sine, o dovadă de răbdare, politeţe şi inteligenţă. În discuţiile aprinse, prefera rolul de arbitru, iar dacă o supăra ceva, refuza să mai vorbească despre episodul sau persoana care îi pri­cinuise iritarea. Nu se certa, ci tăia brusc orice dis­cuţie cu o sclipire oţelită din ochi sau cu un rictus abia schiţat. Prin comparaţie cu Clara, trebuie că eu apă­ream drept un monument al frivo­lităţii, cu jerbele mele retorice, volutele argumentative şi dezlănţuirea emoţională. Dar şi asta îmi plă­cea. Îmi părea un contrast perfect pen­tru a pune în evidenţă întregul pe care îl alcătuiam împreună.

Andreea

 

18.45. Iată că nu stătuse ceasul.

Telefonul a sunat îndelung. L-am lăsat, pentru că altă regulă nouă din casa noastră spunea că de la masă nu te deranjezi nici pentru împăratul Japoniei. Îmi plă­cea şi asta, căci îmi crea confort. Totuşi, pentru că telefonul continua să sune, m-am ridi­cat şi am răspuns. Când am auzit glasul din receptor, cred că am zâmbit, căci Cla­ra, care mă urmărea cu privirea, a ridicat sprâncenele. Acum îmi amintesc că mă­su­ram camera cu paşi mari, în timp ce vor­beam la telefon, gesticulam, râdeam, ex­cla­mam. Eram cuprins de o frenezie de parcă m-ar fi anunţat cineva că am câştigat la loto o sumă fabuloasă. Nu-mi stă­pâ­neam euforia nici atunci, cum nu o fă­ceam niciodată când vorbeam cu An­dreea, cea mai bună prietenă a mea încă din stu­den­ţie. În zece ani de când ne cu­noşteam n-a fost nicio săptămână în care să nu ne căutăm, să ne spu­­­nem un gând, o stare, o în­tâm­plare. Şi o făceam cu risipă de energie, imaginaţie şi umor. Mai aveam şi alţi prieteni apro­piaţi cu care îm­părtă­şeam ne­li­niştile, micile vic­to­rii şi atâtea al­tele. Însă, sim­ţeam că în An­dreea am in­ter­lo­cutorul ideal, care mă îmbogăţea cu fiecare în­tâlnire sau convor­bire. Fără ea, ar fi fost ca şi cum mi-aş fi pier­dut Nordul.

Nu era iubire între noi! Sau era dra­goste, dar nu doar dra­gos­te, şi în orice caz nu una erotică. Era o afecţiune, când plină de du­ioşie, când ironică; uneori mai în­drăz­neaţă, alteori precaută. Era un senti­ment nebulos, pe ca­re îl întreţineam cu delicateţea şi pasiunea unor miniaturişti. Era o stare de joc în doi, precum un dans în care nu atât senzua­li­tatea, cât măiestria partenerilor este pusă în valoare. Asta ne des­chidea total unul faţă de celălalt. Însă, pentru că mereu glumisem pe seama posibilei noastre îndră­gostiri şi pentru că ne confesam aşa cum ni­ciodată iubiţii nu o fac, am rămas doar prieteni. Fe­rită de perspectiva unei iubiri carnale, prietenia noastră a prins rădăcini adânci şi ne-a invadat vieţile cu te­nacitatea unei iedere căţărătoare. Pentru unii dintre pri­etenii noştri comuni, poate şi pen­tru iubiţii noştri, relaţia noastră era stranie. Clara însă nu mi-a reproşat niciodată nimic. Până la acel telefon. (Continuare)